Am constituit această pagină în scopul de a face câteva observații cu privire la relația ce se stabilește între un individ afectat de o tulburare psihica și aparținători, cu consecințe nu numai asupra lui ci și asupra celor din jurul său, afectați psihic și afectiv de suferința sa, aflați de cele mai multe ori in imposibilitatea unei ințelegeri profunde a stării pacientului, fapt ce-i împiedica sa găseasca cele mai adecvate căi si metode de a-i ajuta.
Cei din jurul pacientului pot avea un rol important , de sprijin si incurajare, in ceea ce priveste aspectele psihice determinate de boală. Tratamentul se poate desfarura intr-un cabinet psihologic, cu un psihoterapeut dar poate continua si acasa prin atitudinea, comportamentul si înțelegerea arătată pacientului de cei din jur. In acest sens, participarea la cursuri, seminarii sau worhshop-uri ce au ca obiect prezentarea, descrierea tulburărilor psihice este utilă, obținându-se in acest fel un set de informații care sa ne ghideze in relația cu persoana bolnavă. Astfel, asistență psihologică se poate desfășura cu succes și în afara unui cadru specific, acasa.
Necunoașterea, lipsa informațiilor cu privire la tulburările psihice, atitudinea greșita față de omul suferind, constituie o barieră in stabilirea unei relații cu aceasta. Conștientizarea gradului in care este afectată relația cu societatea, cu prietenii și rudele, a faptului că boala cu toate caracteristicile ei și tot ceea ce trăieste îl fac “special” in societate, inleșnețe comunicarea si apropierea față de cel bolnav. Apropierea este un element dătător de speranta, in special pentru pacient.
Nu de puține ori facem greșeala de a nu observa nevoile pacientului, ignorându-le fara sa acordam grija de care ar avea nevoie, fapt ce ar putea deteriora relația cu acesta. Fața de el, dimpotriva, ar trebui sa avem o atenție marită, și mai mult, în comunicare este indicat să ne ferim de gesturi care să arate că suntem agasați, obosiți, deranjați de ceea ce presupune problema, nevoia lui. Atenția pe care o arătăm, desi amplificată, nu trebuie să fie exagerată, fapt ce ar sugera că a devenit “un caz”, ci adecvată nevoilor sau neputințelor sale.
Prin comunicare, putem să-l ajutăm pe cel suferind să nu se izoleze, să păstreze legătura cu realitatea obiectivă de care are tendința să se indepărteze, cu societatea, pentru a nu ajunge sa aiba ca preocupare dominant, boala.
Stăpînirea de sine și calmul influențeaza pozitiv relația care in momentele delicate, intense, se poate deteriora foarte ușor, rupandu-se intr-o clipa deși, pentru formarea acesteia este necesar un timp indelungat. Să nu uităm ca suferina este a celui bolnav, pentru noi reprezentînd doar o amprenta ce ne marcheaza sufletul și spiritul, motiv suficient pentru a ne comporta rational și înțelegători.
Este necesar sa fim conștienți de faptul ca procesul terapeutic de vindecare sau imbunătățire a stării și vieții pacientului poate fi un proces indelungat care pune la incercare răbdarea tuturor. Intreruperea vizitelor la cabinetul psihologic sau a medicației reprezintă o greșeală, abandonând asistenta psihologică având ca rezultat in cele din urma prelungirea suferinței, recidive și revenirea vechilor simptome. Tratamentul trebuie finalizat nu abandonat. Revenirea la vechile activități, relații cu prietenii sau căutarea unui nou loc de muncă se realizeaza anevoios, cu pași marunți și efort. Transmițând optimism, speranță, încrederea in posibilitatea de vindecare, ajutam pacientul să se incadreze in societate. Increderea, pentru a putea sa o inspirăm și altora, trebuie in primul rând sa ne caracterizeze pe noi.